„Nici acum n-am scăpat de frica KGB-ului”

GULAG // Deportatul Andrei Apostol povesteşte pentru prima dată despre Siberia

Mierea lui Andrei Apostol are gustul florilor, al razelor de soare, al vântului înmiresmat. În apartamentul lui din Bucureşti, orice basarabean e tratat cu diferite bucate, iar în final apare pe masă mierea aceasta cu reflexe de aur curat. Domnul Apostol are 50 de stupi într-o pădure, la vreo patruzeci de kilometri de Bucureşti şi zice că e legat de albine – trebuie să aibă grijă de ele şi vară, şi iarnă. Din cauza albinelor din România, nu poate merge în Basarabia decât foarte rar. Îl trage încolo, spre satul lui natal, Nimereuca, judeţul Soroca, dar fiind ocupat cu stupii, nu se poate duce în vizită la puţinele rude rămase în sat. Pentru el, cele mai frumoase locuri din lume rămân dealurile, grădinile, pajiştile verzi de pe malul Nistrului. Ar fi trăit o viaţă acolo, dar istoria a intervenit cu brutalitate în destinul lui.

Tatăl lui Andrei Apostol a fost victima primului val al deportărilor staliniste: ridicat în 1940 pentru că era gospodar şi avea o moară, a fost ucis de enkavedişti. Băiatul avea atunci cinci ani. În primăvara lui 1944, rudele lui cele mai apropiate s-au refugiat în România – au reuşit să treacă pe malul drept al Prutului în ultima zi înainte de închiderea graniţei. Andrei Apostol îşi aminteşte cum a venit armata rusă, cum au intrat în casa lor soldaţii şi au ars toate cărţile, toate documentele şi fotografiile familiei. La şcoală a venit o nouă învăţătoare, care nu ştia o boabă româneşte. În martie 1944, au trecut imediat la alfabetul chirilic. Învăţătorii şi colegii îi spuneau băiatului „culac” („chiabur”).

Andrei Apostol a rupt portretele lui Lenin şi Stalin

Prin 1947, copilul Andrei Apostol a rămas într-o zi după lecţii la şcoală, în clasa lui, şi a început să sară de pe o bancă pe alta. Când a ajuns pe ultima bancă, s-a uitat ţintă la portretele lui Lenin şi Stalin de pe perete, decupate din ziare. A luat o peniţă şi a împuns portretele lui Lenin şi Stalin, le-a găurit, le-a rupt. Trebuia să fie arestat, judecat, dar un învăţător de treabă, cel mai bun dintre pedagogii şcolii, i-a tras o bătaie cu cureaua, l-a însângerat cu catarama, apoi a raportat autorităţilor că l-a pedepsit, aşa că băiatul nu mai trebuia dus la puşcărie.
A venit şi ziua de 6 iulie 1949, mai exact, noaptea spre 6 iulie. Comisarii au năvălit în casă, i-au îmbrâncit pe Andrei şi pe mama lui, i-au scos afară, cu o legătură de haine, apoi i-au dus la Floreşti. 48 de ore i-au ţinut în gară, într-un vagon mic. În acel vagon erau 30 de oameni şi o singură găleată. „Cei maturi ţineau o prostire şi făceau în găleată, făceau şi una, şi alta. Dar un unchi de-al nostru nu urina câte o zi şi două, îi era ruşine de nora lui, de fiică, de nepoţi. Fiindcă nu urina, se umfla”, povesteşte domnul Apostol.

Apoi i-au dus în Siberia, în regiunea Amur, în lagărul Buşuevka. După aceea, 28 de zile au stat închişi în lagărul de la Bolşoi Never, care avea o lungime de vreo doi kilometri şi era îngrădit cu sârmă ghimpată. Erau acolo peste 30 mii de basarabeni deportaţi. I-au „cazat” în barăci mari de lemn, dormeau în două etaje, jos bătrânii, sus copiii. Se înveleau cu ce aveau, cu ţolice, haine, niciun fel de aşternut. De mâncare li se dădea „kipitok” (apă clocotită), cu o bucăţică de zahăr, şi câte o supă, un pic de macaroane, orez, uneori câte o „ovseankă” (terci de ovăz).

Cel mai rău e să nu fii liber

Andrei Apostol continuă firul povestirii: „Duceam foame. Atunci când ne dădea un pic de „caşă” (terci) de ovăz, ne mai dispărea foamea din burtă… După lagăr ne-au îmbarcat din nou şi ne-au dus, pe râul Amur, în oraşul Svobodnîi, de acolo iar ne-au urcat pe vapor şi ne-au dus încă vreo 300 de kilometri. Aici era numai taiga. Erau sate doar pe malul râului, la sute de kilometri distanţă unul de altul. Ne-am oprit în satul Norsk, unde erau vreo 200 de case de lemn şi o întreprindere de transport, o staţie meteorologică şi un combinat de tăiat vite”. Lângă abator era o baracă mare, aici au trăit Andrei cu mama şi alte opt familii.

În 1961, a învăţat şoferia la o şcoală de buldozerişti şi tractorişti. S-au mutat în alt sat, şi mai la nord, pe râul Selemja. A lucrat la tăiatul pădurii, a cărat trunchiuri de copaci seculari cu buldozerul, a defrişat sectoare mari de taiga.

Timp de 16 ani, cât a stat în Siberia, mereu a fost supravegheat de securitate. Domnul Apostol surâde: „Îl ţin minte pe unul în uniformă militară. Eu ştiam că-i kgb-ist! Mă trăgea de limbă, îi mai dădeam de băut câteodată. Era deştept şi şmecher, dar şi eu am fost şmecher, mi-am dat seama cine-i. Am depus acte pentru plecarea acasă, în Moldova, apoi am cerut să mi se dea voie să plec în România, la verii mei, şi am aşteptat cinci ani de zile.

Cel mai rău pe lume e să nu fii liber. Te simţi ca în cuşcă. Mergi pe cărare şi te gândeşti că mâine tot pe aici o să mergi. Te culci, te scoli, dar mâine tot cărarea asta ai s-o faci… Eşti legat, închis, asta nu-ţi iese din suflet niciodată…

Când mi-au dat drumul, în 1965, kgb-istul mi-a poruncit: „ne pozori Rossiu, Sovetski Soiuz”. Mi-a interzis să povestesc ce-i în lagăr, să dau vreun nume, să fac dezvăluiri pentru presă, mi-a spus că, dacă mă întâlnesc cu vreun ziarist ori scriitor, KGB-ul mă va lichida şi în România. M-a mai sfătuit să nu-mi schimb cetăţenia. Şi am stat în România, cu cetăţenie rusă, 30 de ani. Cu frica de KGB. N-am povestit nimănui, nimic, niciodată.

Nici acum n-am scăpat de frica KGB-ului. Îţi povestesc dumitale pentru prima dată despre Siberia, poţi să publici în ziar”.

Poate doar doi din zece tineri ştiu despre deportări

Discuţia noastră a avut loc în apartamentul lui ospitalier din Bucureşti, unde au venit să stăm de vorbă şi verii drepţi ai domnului Apostol, Achilina Andon şi Mitrofan Năvală, refugiaţi din Basarabia. Doamna Andon şi domnul Năvală au urmat facultăţi, au fost ingineri, ea în construcţia podurilor, el – la Institutul de Fizică Atomică, la „Turbomecanica”, au lucrat în diferite regiuni ale României, s-au realizat ca profesionişti. Ei mărturisesc că după ce au fugit cu părinţii din Basarabia, în martie 1944, s-au ascuns o vreme în familii din satele româneşti, peste tot au fost ocrotiţi, ajutaţi să scape de ochiul vigilent al securiştilor. „A existat o susţinere a statului român pentru basarabenii refugiaţi, eu am fost bursier, nu aş fi putut învăţa la facultate dacă nu aveam bursă. Dar nici nu prea spuneam nicăieri că sunt basarabean. Nu era o discriminare făţişă a basarabenilor în România, dar totodată se ştia că basarabenii nu sunt numiţi directori, secretari de partid, conducători de întreprinderi. Fireşte, rădăcina noastră e acolo, în Basarabia, e o lege naturală”, afirmă domnul Mitrofan Năvală, supărat că la perfectarea noului său buletin de identitate i s-a scris în document că e născut în URSS, iar el de fapt e născut, în 1933, în judeţul Soroca, România.
Pe aceşti veri ai săi domnul Andrei Apostol i-a revăzut, după Siberia, abia în 1965, când a venit să trăiască şi el la Bucureşti. În câteva luni, a învăţat termenii de specialitate, a fost angajat şi a muncit ca şofer în cadrul Ministerului Energiei Electrice: „Am lucrat numai cu miniştri, consilieri şi directori generali. Au avut încredere. I-am dus, i-am adus, singuri, cu colegi, cu familii, copii etc. Mi-au dat apartament. După 19 ani în minister, am mai lucrat 11 ani cu directori de fabrică, pe la termocentrale, prin deplasări, prin toată ţara… am fost disciplinat”.

Deşi se consideră oameni împliniţi, cei trei veri au o durere comună: „Nu se cunoaşte istoria, mai ales tânăra generaţie nu cunoaşte mai nimic despre deportări. Nu se cunoaşte adevărul istoric. Tinerii din România, cei mai mulţi, nu ştiu nimic de istoria Basarabiei. Poate doi din zece ştiu”.

Cu cinci ani în urmă Andrei Apostol a mers în Siberia. L-a însoţit pe un alt văr de-al său, Ilie Năvală, de 86 de ani, din Paris, care a dorit să revadă neapărat mormintele din Siberia ale tatălui şi bunicului. Îl ascultăm mai departe pe domnul Apostol: „Am văzut lagărul Buşuevka, pe râul Amur. Special m-am dus să văd, nu a rămas aproape nimic din el, numai tufişuri, numai taiga. Şi nori de musculiţe şi ţânţari… Am îndurat multe suferinţe acolo, dar generaţiile de azi nu ştiu nimic despre lagăre. Fiul meu ştie, dar inima nu-l doare. Nepoţilor încă nu le-am povestit, ei nu cunosc nimic nici de Siberia, nici de Basarabia, încă sunt prea mici, nu vor înţelege”.

În lagăr micul Andrei îşi făcea o cruce de paie

L-am întrebat pe Andrei Apostol de unde îşi lua forţele sufleteşti pentru a rezista, iar el mi-a răspuns: „Mi-a ajutat credinţa. Eu n-am cuvinte să exprim cum cred. Dar cred cât pot în Dumnezeu. Cred de când eram mic. La mine în sat, la Nimereuca, era o biserică frumoasă, mergeam la slujbe, mă rugam, mă împărtăşeam. Vara când mă duceam cu vaca şi ne apuca o ploaie şi tuna sau fulgera, făceam o cruce din două beţişoare şi stăteam sub copac. Nu ne temeam, ştiam că ne apără Dumnezeu. Când am plecat cu mama în Siberia, aveam întotdeauna o cruce lângă mine, o făceam şi din paie. Întotdeauna îmi făceam semnul crucii, şi acuma îmi fac. În fiecare seară când mă culc, îmi fac cruce de trei ori”.

De biserica din satul de baştină îşi aduce aminte şi Mitrofan Năvală. Dar ea a fost devastată de sovietici. Un băiat a găsit în locaşul sfânt, profanat de comunişti, certificatul de naştere al lui Mitrofan Năvală. L-a găsit aruncat pe jos, pe podea. L-a ridicat, l-a păstrat o vreme, apoi i l-a trimis în România. „E o întâmplare miraculoasă”, zice dl Năvală, şi tot Dumnezeu a fost alături de ei în ziua când au hotărât să fugă pe malul drept al Prutului – dacă nu fugeau atunci de teroarea roşie, ar fi fost omorâţi.
Au revenit la Nimereuca după revoluţia din 1989. Cu ei era tatăl doamnei Achilina. Şi-au vizitat rudele, s-au plimbat pe malul Nistrului, au urcat pe dealuri, pe stânci, iar în ultima zi, când s-au pornit spre staţia de autobuze, bătrânul lor tată s-a aşezat pe marginea drumului, s-a apucat de inimă şi şi-a dat suflarea.

Parcă o aud pe doamna Achilina povestind cu vocea ei blândă, melodioasă: „Ştiu unde erau cireşii, goldanele, via, îmi amintesc cum era grădina, ograda noastră, cum alergam la pădure şi ne scăldam în iaz. Am fost rupţi de acolo, dar ţin minte totul. Noi doar pe Dumnezeu l-am avut ca protector. În singurătate spui: Doamne, ajută-mă! Şi nu-i nimeni lângă tine, dar te simţi ajutat, întărit”.

…Doamna Achilina nu va citi aceste rânduri – acum câteva ore am aflat că ea s-a stins primăvara aceasta, după ce îngrijise nişte stupi de albine. Sper că materialul va ajunge măcar la Andrei Apostol, la Trofim Năvală şi la toţi cei care, prin sacrificiul lor, au dat viitoarelor generaţii şansa de a se bucura de viaţă, de libertate.

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit