„Dacă nu se schimbă ceva în toamnă, venirea comuniştilor la putere este inevitabilă!”

Interviu cu prof. univ. dr. Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române

„În R. Moldova, tensiunea EST-VEST nu e doar externă, ci şi internă”

–      Stimate dle profesor, după evenimentele din aprilie 2009, în Republica Moldova s-a declanşat un război ideologic, Cum apreciaţi această situaţie, ar însemna cumva că Republica Moldova a devenit un obiectiv disputat mai intens între Est şi Vest?

Nu e chiar aşa… Toate statele din Est ocupate de URSS şi forţate să intre în „lagărul comunist” după cel de-al Doilea Război Mondial au devenit după căderea cortinei de fier, cum spuneţi dumneavoastră, „obiective disputate între Est şi Vest”. RM nu este o excepţie şi ar fi o eroare ca aici, în R. Moldova, să ne credem o excepţie. Diferenţa e că, după 1989, restul statelor răsăritene, inclusiv cele baltice, au ştiut foarte bine şi de la început cine sunt şi cărui spaţiu aparţin… Şi-au asumat Vestul, au transmis semnalele corecte şi au reuşit să se integreze în spaţiul euroatlantic.

În RM, lucrurile se schimbă: tensiunea EST-VEST nu este doar externă, ci şi internă. În R. Moldova există o parte a populaţiei care vrea cu Estul, altă parte care vrea cu Vestul. La fel e şi în Ucraina. În literatura de specialitate, aceste state se numesc „state sfâşiate”. Aşa că nu disputa externă este marea problemă, cât cea internă… Cât timp cetăţenii nu se decid, este ridicol să tot dăm vina pe factorii externi. Ei au existat întotdeauna şi Estul a încercat permanent să blocheze înaintarea frontierei euro-atlantice. Nu a avut mare succes. Dar cum au ajuns la Prut, occidentalii au înţeles că aici e altceva, că R. Moldova nu a fost – chipurile! – ocupată după război, ci eliberată, deci face parte din altă realitate decât cea cu care se obişnuise Vestul până la Prut… Paradoxul RM este că, atunci când se declară „eliberată” de sovietici, nu cere nici măcar compensaţii morale Vestului! Dacă a fost eliberată, să stea aşa, liberă, de la Prut încolo începe „tărâmul libertăţii” neîntrerupte din 1940 încoace! Păi dacă vrei să trasmiţi asemenea mesaje, să nu te miri că Vestul se uită un pic ciudat la tine…

–      Dar majoritatea populaţiei spune că vrea în UE?

…A spus şi că votează cu partidele Alianţei în exit-poll-ul de la parlamentare, din noiembrie 2010, nu a recunoscut nici că votează cu Dodon în exit-poll-ul de la localele din Chişinău… Aşa că e din ce în ce mai greu să ştii ce crede populaţia cu adevărat. Mă tem că răspunsul la întrebarea despre integrarea europeană a devenit mai degrabă ritualic… Spunem că vrem în Europa pentru că „aşa se cuvine”, „aşa e frumos”, „aşa se face”… Dar ce o fi în mintea noastră, numai noi ştim! Aşa se explică şi faptul că populaţia spune că vrea în UE, dar vrea şi parteneriat strategic cu Rusia.

–      Cum vă explicaţi moleşeala României în această „luptă pentru Basarabia”?România trece podul peste Prut „în vârful degetelor”, cum a făcut-o şi în perioada guvernării comuniste…

Dacă dumneavoastră percepeţi aşa ceva atunci e grav… probabil că nu sunteţi singurul. Şi e şi mai grav că mi-e greu să vă contrazic convingător! E păcat că simţim această „moleşeală”, dar probabil că este şi un soi de confuzie faţă de reacţiile pe care Bucureştiul le primeşte de la Chişinău. A existat acolo o anumită naivitate la început, se credea că toată lumea e anticomunistă din aceleaşi motive pentru care Bucureştiul era anticomunist, s-a constatat ulterior că anticomunismul era foarte divers, că problema unora nu era discursul identitar sau anti-România al PCRM, ci numai modul în care comuniştii gestionau puterea sau se raportau la ei, că se detesta „forma” în care ei guvernau, dar nu neapărat „conţinutul” mesajului lor politic. E clar că Bucureştiul a trecut printr-un moment de confuzie, poate şi de naivitate, dar cred că acum, mai ales după cele două runde de alegeri, a devenit clar că mesajele gri, ambigue, fără miză clară, nu fac bine nimănui. Nici relaţiei, nici cetăţenilor R. Moldova!

Până una, alta, după 20 de ani de independenţă, trebuie să ştim fiecare ce vrem, încotro vrem să mergem şi să ne asumăm consecinţele alegerilor noastre. Fiecare avem reproşuri pe care ni le putem face, multe sunt poate îndreptăţite, dar trebuie să înţelegem că ceea ce ne uneşte este incomparabil mai mult decât ceea ce ne desparte…

–      Deşi Alianţa pentru Integrare Europeană se află la guvernare de aproape doi ani, nu am observat că s-ar fi schimbat ceva relevant în relaţiile dintre Chişinău şi Bucureşti…

Mda… Asta nu e în favoarea nimănui. Am impresia că relaţia cu România este dictată la unii de poziţia de pe eşichierul politic: una spui şi faci când eşti în opoziţie, alta când eşti la guvernare… La unii proromânismul creşte brusc în opoziţie şi se diminuează subit la guvernare… E aproape o ironie că, indiferent de guvernările care au existat la Chişinău, comuniste sau democrate, există o serie de elemente care nu se schimbă: nevoia unui Tratat politic de bază, vizita Pariarhului rus la Chişinău, reticenţa în a invoca anumite aspecte identitare etc.

–      Ar fi momentul ca Bucureştiul să devină pragmatic în raport cu Chişinăul, cum cer unii politicieni de la Chişinău?

Să nu dea Dumnezeu să devină Bucureştiul pragmatic în raport cu R. Moldova!… Adică să înceapă să calculeze la rece, concret, costurile şi beneficiile strict materiale ale relaţiei cu Chişinăul! Atunci ar începe să calculeze cât costă bursele pe care le acordă statul român, cât costă vizele, permisele de mic trafic, ajutoarele nerambursabile, cei cinci diplomaţi expulzaţi de către Chişinău, obsesia României de a pune pe agendă, la fiecare mare reuniune, problema R. Moldova, eforturile diplomatice, culturale, academice, politice etc., etc. Nu cred că RM şi-ar dori cu adevărat aşa ceva….

Eu aş remarca aici că în România nimeni nu a pus la îndoială efortul făcut de Bucureşti, nici politicienii, nici populaţia, nici chiar în timpul crizei. Dacă Bucureştiul ar fi „pragmatic”, ar anula orice ajutor, ar veni la Chişinău şi ar spune: aţi făcut asta, asta şi asta? Sunt reforme? Dacă nu, asta e, nu vă mai putem susţine, ne căutaţi când v-aţi făcut temele şi numai atunci. Ar trata RM ca pe orice alt stat candidat la statutul de asociere cu UE… Vă puteţi imagina o asemenea relaţie? Eu nu prea… Ideea e alta: considerăm ajutorul şi sprijinul ca pe ceva firesc, dar invocăm „pragmatismul” când vrem să blocăm anumite aspecte ale relaţiei… Asta e de fapt esenţa „pragmatismului”. „Pragmatismul” pe relaţia bilaterală este de fapt maniera de a cere cecuri în alb, de a cere ajutor şi sprijin indiferent de ceea ce faci sau ceea ce spui… Este „pragmatic” să vrei „limba română” în Constituţie? Nu, nici vorbă… Dar e „pragmatic” să vrei steagul lui Ştefan cel Mare? Da, fireşte… Păi unde mai sunt „valorile comune” şi care mai sunt ele?

„Dacă cineva nu opreşte bolovanul care a început să se rostogolească, AIE va deveni istorie”

–      Cum apreciaţi situaţia actuală din AIE?

Ca să mă exprim metaforic, avem de-a face cu un şofer care conduce maşina spre prăpastie, ştie că dacă nu întoarce volanul se va prăbuşi în gol, dar, totuşi, nu o face… Alianţa este în această situaţie: merge spre prăpastie şi nu ştiu cine e capabil să răsucească volanul. Priviţi ce se întâmplă pe scena politică în ultima vreme, nimic nu se încheagă, totul este improvizaţie, totul este impredictibil. Dacă nu face ceva AIE va pierde puterea, asta e limpede. Şi mai mult: dacă nu se întâmplă ceva în toamnă, la revenirea din vacanţă, venirea comuniştilor la putere este inevitabilă. Este doar o chestiune de timp…

–      Aşa credeţi dumneavoastră?

Da… În acest moment, AIE nu funcţionează, practic, nu mai există. S-a văzut limpede după locale, când a lăsat comuniştii să câştige puterea în teritoriu. În 2011, înaintea alegerilor locale, PCRM avea doar doi preşedinţi de raioane, iar acum are 10 şi 9 vicepreşedinţi. Cine face aşa ceva? Cine cedează puterea politică aşa cum a făcut-o Alianţa nu o merită… Sau nu o mai vrea.

–      Dar de ce a făcut asta?

Pentru că nimeni, în realitate, cu excepţia PL-ului, nu a vrut acel Acord de după locale. Din motive diferite, poate. PD-ul a preferat să joace mai departe singur, PLDM-ul nu ardea de nerăbdare să-i ajute pe alţii să câştige, chiar cu preţul unui preşedinte de Consiliu, iar comuniştii, în consecinţă, au câştigat poziţii… Se creează impresia că unii membri ai Alianţei au ajuns să se urască între ei mai abitir decât să urască inamicul extern. Şi asta e semn de prăbuşire. Politica este o chestiune care ţine de alegerea clară a amicului şi a inamicului; a prietenului şi a duşmanului. Astăzi, membrii AIE nu mai ştiu cine le este inamicul sau, cel puţin, nu mai pot spune la unison cine este el…

–      Credeţi că AIE se va rupe?

Cred că astăzi membrii ei nu spun răspicat asta, dar continuând aşa se va ajunge la situaţia în care nu va mai fi altă soluţie… Dacă cineva nu opreşte bolovanul care a început să se rostogolească, AIE va deveni istorie… Cum a fost şi ADR-ul!…

–      Cum se va rupe?

Sunt două variante în opinia mea… Primul scenariu este cel spre care se merge acum: o Alianţă care nu funţionează decât sporadic, nu poate alege preşedintele, nici speakerul, care votează sau negociază legi după preferinţe de partid, nu de grup, pe multe le blochează, pierde timpul, nu se sincronizează. Să presupunem că în toamnă nu se întâmplă nimic şi se va târâi în continuare tot aşa. Dar această Alianţă va trebui să facă, odată şi odată reforme, cel puţin de ochii Occidentului. Imaginaţi-vă că le va face, va restructura, va da oameni afară, asta va genera nemulţumire, membrii AIE vor încerca apoi să se scuze individual, să dea vina unii pe alţii etc. Şi populaţia nu va simţi nimic concret de pe urma AIE, vine iarna, preşedintele nu se va alege, tensiunile vor continua. Ce vor face comuniştii în primăvară? Simplu: vor împinge spre alegeri… Vor critica, vor protesta public, vor ieşi în stradă, se vor plânge la Bruxelles. Şi dacă vor reuşi să facă alegeri anticipate, vor avea şanse să câştige, majoritatea în mod clar, depinde cât de mare va fi această majoritate. Adică scenariul ADR II în toată splendoarea lui! Comuniştii au această posibilitate şi ştiu asta… Au din acest punct de vedere o marjă de mişcare mai mare decât membrii AIE!

Al doilea scenariu este unul în care un membru al Alianţei va încerca, în numele „interesului naţional” şi al epuizării oricăror soluţii, să intre nu în alianţă explicită cu PCRM, dar într-un soi de parteneriat, va solicita un fel de sprijin parlamentar, va încerca, chipurile, să îi „folosească” pe comunişti. Asta ar asigura, teoretic, un sprijin parlamentar suficient pentru o „stabilitate” politică, chiar pentru alegerea unui preşedinte, fie el şi „neafiliat” politic…

–      Credeţi că va face PLDM alianţă cu comuniştii?

Alianţă nu, nu ceva formal, dar senzaţia mea este că toată lumea are în minte acest scenariu. Dar nimeni nu ştie cum poate fi el implementat în acest moment… Aici e marea problemă. Sigur, se poate invoca lipsa altor soluţii, necesitatea de a evita alegerile anticipate care ar fi un dezastru pentru republică, chiar interesul patriotic suprem – între „moldovenismul sovietic” şi „moldovenismul europenist” se pot găsi puncte comune!, dar, totuşi, e greu să vinzi asta. E greu pentru că presupune trei tipuri de efort. În primul rând, trebuie să vinzi proiectul populaţiei, electoratului. Ceea ce e greu, dar, ţinând seama că alegerile vor fi evitate în acest scenariu, se poate spera că în trei ani de zile, dacă produci beneficii, lumea uită…

În al doilea rând, trebuie să o vinzi propriului partid. E foarte greu, în condiţiile în care PLDM s-a născut ca un partid „fără Voronin şi fără comunişti”, deci nu cred că va fi în niciun caz unanimitate. Trebuie negocieri, asumarea „dezertorilor” etc. Să nu ne trezim ulterior cu Partidul plecaţilor din PLDM! În al treilea rând, trebuie să vinzi proiectul în exterior, Europei, Americii, diplomaţilor occidentali. Nu va fi uşor. Aici componenta principală se mută pe ambasade, Ministerul de Externe, şi e foarte interesant de văzut cum va reacţiona acest minister şi ambasadorii RM în cazul acestui scenariu.

–      Cine ar avea interesul unui asemenea alianţe?

Pe plan intern, cei care vor calcula că un asemenea pas le va asigura majoritate, inclusiv constituţională, şi speră, fiecare dintre ei, că va reuşi să se impună într-un eventual parteneriat. Ar fi un parteneriat cu cuţitele sub pernă, dar nu prima dată în istorie când se încearcă aşa ceva. Să nu uităm că, spre deosebire de 2005, avem de-a face cu partide sensibil egale cantitativ… În paranteză fie spus, eu nu cred că cineva s-a gândit la o asemenea alianţă de la început, dar cred că acum se gândeşte, pentru că o percepe ca singura variantă de a menţine puterea sau de a acapara mai multă putere şi asta după rezultatele de la locale… La locale unii au sperat că polarizarea societăţii se va produce aşa cum pornise trendul în noiembrie 2010, adică pe direcţia PCRM-PLDM. Nu a fost aşa, deşi unii încearcă să acrediteze această idee. La Chişinău, polarizarea este PL-PCRM, iar în teritoriu PCRM-PLDM şi PD! Iar faptul că PLDM a pierdut vreo 200 000 de voturi nu cred că poate fi neglijat şi nu cred că se datorează doar lipsei unui candidat în capitală… Chişinăul rămâne un public sensibil şi care a reacţionat prompt, inclusiv la plecările din partid.

–      Ar accepta Europa o asemenea alianţă?

Cred că pe plan extern sunt trei categorii care s-ar „resemna” cu această situaţie, chiar ar fi şi bucuroşi că se va întâmpla: prima este a celor care doresc să găsească orice argument ca să nu îşi mai bată capul cu integrarea RM, pentru că au alte lucruri mai importante de făcut şi nici nu au poftă să mai irite Rusia cu insistenţe legate de europenizarea republicii. Ei ar aplauda orice evoluţie internă care ar diminua retorica integraţionistă a republicii. A doua este categoria celor care gândesc strict geopolitic RM, adică un element prin intermediul căruia se reglementează relaţia cu Rusia. O asemenea alianţă ar fi salutată tacit pentru că ar asigura un posibil consens pentru demararea unui proces de reglementare a conflictului transnistrean, pentru că doar ea se va apropia, fie şi vag, de principala calitate a legii din 2005 privitoare la teritoriile de Est ale RM – respectiv consensualitatea. Acea lege avea ceva unic – consensul! O alianţă de tipul PLDM–PCRM ar sugera un consens larg în societate. Toată lumea ştie că nu poţi „rezolva” problematica transnistreană dacă nu ai alături şi opoziţia comunistă… Şi a treia categorie ar fi a celor care doresc orice coaliţie care îndepărtează Bucureştiul de Chişinău. Iar o asemenea coaliţie este cea care include PCRM-ul.

–      Nu există nicio altă cale decât eşecul AIE?

Ba da, dar asta înseamnă ca în toamnă să vedem cu totul şi cu totul alte relaţii în interiorul AIE. Partidele trebuie să îşi asume cu adevărat Alianţa, să identifice „amicii şi inamicii”, să se aşeze la masă şi să pornească de la întrebarea-cheie: ce vrem să facem din RM? Care va fi formula ei politică: republică parlamentară, prezidenţială? Care e proiectul constituţional pe care se va merge? În funcţie de acest răspuns trebuie gândite poziţiile politice, eventual renegociate anumite poziţii, compensaţii pentru unii membri ai AIE etc. Pentru că una e să fii preşedinte într-o republică prezidenţială, ales de popor, alta în una parlamentară… Dacă acest prim-plan devine limpede, se poate trece la modificări constituţionale, alegerea preşedintelui, direct sau de către Parlament. Este deci nevoie înainte de toate pentru a fixa cadrele unei stabilităţi care să asigure funcţionarea alianţei pe o perioadă previzibilă de timp. Numai aşa se pot face reforme. Fără claritate politică şi stabilitate nu putem spera la reforme. Acuzele reciproce că una sau alta dintre componentele alianţei blochează reforma sunt ridicole. Luaţi instituţiile despre care se spune că sunt cele mai nereformate astăzi: Ministerul de Interne, Justiţia, Procuratura, SIS-ul. Aparţin la trei partide diferite. De ce nu este niciuna reformată? De ce nu este un partid dintre cele trei care să poate spune: uite, eu am reformat! Cine poată spune că a reuşit să reformeze o asemenea instituţie şi ceilalţi nu au reuşit? Deci este evident că e doar retorică ideea aceasta că ai putea reforma cu adevărat în condiţii de tensiune politică… iar aceste tensiuni dintre partide, dintre lideri, ajung la miniştri, de acolo coboară la viceminiştri, la şefii de direcţii… Totul se blochează. Cum să te apuci să reformezi instituţii de forţă, cum să începi să lupţi cu sistemul dacă nu ai minime garanţii că vei sta cel puţin un mandat la guvernare? Ar trebui să fii sinucigaş…

–      Ce se va întâmpla cu celelalte partide dacă vom avea alianţă PCRM-PLDM?

Greu de spus în acest moment… Pe de-o parte, PD are o istorie de cooperare cu PCRM destul de bună, a mai făcut asta prin 2003, ei sunt oameni de afaceri, e posibil ca să mai facă o dată acest gest, chiar dacă o serie de lideri de la vârf vor fi într-o postură foarte delicată…

În ceea ce priveşte PL-ul, paradoxal, dar ce ar pierde pe termen scurt prin ieşirea de la guvernare ar câştiga pe termen lung. Eu personal nu cred că o posibilă alianţă PLDM-PCRM ar dura, indiferent în forma în care s-ar constitui – şi asta dacă s-ar constitui! – aşa că mă aştept ca să urmeze destul de repede o criză. În aceste condiţii, singurul partid alterativă va fi PL, care mai are un avantaj extrordinar: îl are pe cel mai de viitor politician al RM, care este primarul Dorin Chirtoacă. Singurul, de altfel, care are la activ două victorii electorale în confruntări directe. Aducerea în prim-plan în cadrul partidului, formal şi informal, a lui Dorin Chirtoacă în cazul unor anticipate va urca lejer ratingul partidului la un 30% şi PL-ul va deveni principalul jucător şi purtător de proiect politic. Liderul actual Mihai Ghimpu şi Partidul Liberal au o calitate esenţială în politică şi care nu a fost subliniată îndeajuns: ştiu să aştepte. Aşa că eu cred că asta vor face: vor aştepta…

În ceea ce priveşte alte partide care apar acum pe scenă, eu cred că una din raţiunile constituirii lor este tocmai preluarea unui eventual eşec al AIE sau al unei alianţe PLDM-PCRM. Depinde însă cum se vor mişca până atunci.

„Mi se pare că nu este tocmai potrivit să credem că doar o parte trebuie să dea semnale şi să «aibă reacţii»”.

–    Domnule profesor, în final, vreau să vă întreb următoarele. Domeniul confesional în Republica Moldova a devenit un teritoriu în care se dispută o mare bătălie. Se creează impresia că Mitropolia Moldovei, parte a Bisericii Ortodoxe Ruse, prin comportamentul agresiv din ultima vreme, urmăreşte alte obiective decât cele religioase…

Dar când a urmărit exclusiv obiective religioase?… Vă reamintesc că ocupaţia rusească militară din 1812 a fost urmată rapid de ocupaţie canonică… Deci a fost totul limpede de la început. Problema este că despre aceste lucruri se vorbeşte prea puţin la Chişinău, că Mitropolia Moldovei a fost implicată în toate combinaţiile de putere din 1991 încoace, direct sau indirect legate de Moscova, şi că rămâne, orice am spune, o structură subordonată Patriarhiei de la Moscova. Care Moscovă are viziunea ei specifică despre lume şi viaţă… Idei precum cea a „Sfintei Rusii”, „spaţiu canonic inalienabil al Rusiei”, „Lumea Rusă” etc. nu fac decât să confirme că – precum în scrierile lui Dostoievschi, unde Iisus Hristos căpăta chipul rusesc al lui Alioşa Karamazov – şi Ortodoxia trebuie să fie rusă sau să nu fie deloc. Vechea pulsiune a misiunii mântuitoare a Rusiei, „visată” ca o a treia Romă, nu s-a stins niciodată.

Pe de altă parte, există o aceeaşi pulsiune (geo)politică, chiar dacă la dimensiuni mult mai mici, chiar caricaturale uneori, şi la subordonata Mitropolie a Moldovei. Să nu uităm că titulatura Mitropoliei ruse din RM este „Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove” (!), ilustrând astfel pretenţia de a fi succesoarea de drept a întregii Mitropolii a Moldovei. Şi ce mai face ea? Preia o serie de elemente din patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române conferind un veritabil cult voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, deşi Biserica Ortodoxă Română, nu rusească, e cea care l-a canonizat. Mai mult, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove prăznuieşte această zi pe 15 iulie, deşi sărbătoarea Binecredinciosului Voievod este orânduită pe 2 iulie. Şi exemplele pot continua….

–      În acelaşi context, constatăm o lipsă de reacţie a Bisericii Ortodoxe Române…

Dar Biserica Ortodoxă Română este şi mulţimea de credincioşi din R. Moldova! Cum se explică faptul că ei tac de fiecare dată când aceste lucruri se întâmplă? Cum se explică faptul că, indiferent de guvernarea de la Chişinău, vizitele patriarhilor ruşi sunt constante, că nu există decât rarisim dezbateri despre vizitele lor în R. Moldova, dar nicio mobilizare pentru susţinerea vizitei Patriarhului român? Vă întreb şi eu: cum se explică această lipsă de reacţie?

Mi se pare că nu este tocmai potrivit să credem că doar o parte trebuie să dea semnale şi să „aibă reacţii”. Până una, alta, în toate aceste lucruri, fie că este vorba despre aspecte politice, geopolitice sau ecleziale. Este vorba despre noi, despre ce vrem noi de la viaţă şi despre cum vrem să arate viaţa noastră, a familiilor noastre, ale urmaşilor noştri. Ideea de a vârî capul în pământ şi de a cere doar de la alţii „reacţii” nu e cea mai bună soluţie…

Dan Dungaciu este profesor universitar la Facultatea de Sociologie și Asistenţă Socială a Universităţii din București și Şeful Laboratorului de Relaţii Internaţionale al Institutului de Știinţe Politice și Relaţii Internaţionale al Academiei Române (ISPRI). A studiat sau a lucrat ca cercetător asociat în diverse instituţii occidentale: Fernand Braudel Institute (Binghamton, SUA), Max Weber Centre for Advanced Cultural and Social Study (Erfurt, Germania), Department of Political Science and Public Administration – Law, Economics and Political Sciences’ School of Athens (Atena, Grecia), Central European University (Budapesta, Ungaria), Department of Social Sciences – Anglia Polytechnic University (Cambridge, Marea Britanie), Institut für die Wissenschaften vom Menschen (Viena, Austria), Max Planck Institute for Social Anthropology (Halle, Germania), Triangle Research Centre (North Carolina, USA) etc.

Este membru al mai multor asociaţii internaţionale și naţionale de profil. Este laureat al premiului „Dimitrie Gusti” pentru sociologie la Academiei Române (1995) și al Premiului Internaţional pentru Sociologie al Universităţii din Istambul (2001). Este deţinător al distincţiei de stat „Meritul de Onoare” al R. Moldova, decernat la 29 decembrie 2009.

În 2010 a deţinut funcţia de consilier prezidenţial pentru integrare europeană al preşedintelui R. Moldova, Mihai Ghimpu.

Este autorul a zeci de studii de specialitate și a numeroase lucrări de profil, printre cele mai recente numindu-se: Naţiunea și provocările (post) modernităţii (2004), Moldova ante portas (2005), România și românii din jurul ei (2006), Portrete și controverse (2007), Cine suntem noi? Cronici de la Vest de Est (2009), Basarabia e România? (2011).

Interviu realizat de Ilie GULCA