„Curajul moldovenilor sub ruşi la un pahar de vin”

 

Interviu cu Anatol Leşcu, conferenţiar universitar, doctor în istorie, locotenent-colonel (r), Academia Militară a Forţelor Armate ale Republicii Moldova

 

–                  Stimate dle profesor, după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, basarabenii au beneficiat de înlesniri privind serviciul militar. Acestea au fost legate de interesul autorităţilor ruse de a face din Basarabia o regiune atractivă pentru supuşii Imperiului Otoman sau de neîncrederea pe care ar fi manifestat-o ţarismul pentru români?

Este bine ştiut faptul că, potrivit privilegiilor acordate Basarabiei în 1812, populaţia ţinutului a fost scutită de prestarea obligatorie a serviciului militar, în afara populaţiei iudaice. Tinerii din ţinut care voiau să facă serviciul militar îl făceau pe cont propriu, voluntar, aceştia fiind în mare parte reprezentanţi ai nobilimii locale.

Aceasta şi acordarea unei anumite autonomii Basarabiei (1818) avea ca scop cultivarea unei simpatii a populaţiei locale şi a popoarelor balcanice pentru Rusia în vederea unor eventuale războaie cu Poarta Otomană. Pornind de la aceste considerente strategice, Basarabia, cu imensele sale resurse naturale şi alimentare, în scurt timp, a devenit principala bază de sprijin a armatei ruse, care desfăşura operaţiuni militare pe această direcţie.

Conform estimărilor ofiţerilor statului-major general rus, Basarabia era capabilă să furnizeze stocuri alimentare necesare pentru o armată întreagă şi să aprovizioneze anual suplimentar 120 mii de ostaşi. Pe lângă aprovizionarea alimentară, pe timp de război, Basarabia putea încartirui 200 mii de ostaşi şi asigura trupele militare cu aproximativ 175 mii de care pentru transport. Din acest punct de vedere, o populaţie binevoitoare faţă de guvernul rus era indispensabilă pentru purtarea unui război reuşit.

–      Ce atitudine aveau basarabenii faţă de ostaşul rus sau, mai bine zis, ce imagine avea ostaşul rus în imaginarul colectiv al moldovenilor?

Statistica arată că aproximativ în a treia parte din satele basarabene erau dislocate subunităţi ale armatei ruse. În linii generale, coexistenţa populaţiei locale cu armata ţaristă s-a desfăşurat paşnic. Evident, uneori apăreau şi unele conflicte între părţi, inevitabile când o persoană stă în gazdă la altă persoană. Din toate prestările solicitate de către guvernul ţarist, cea legată de încartiruirea trupelor era cel mai greu de suportat.

Totuşi repartizarea locuinţelor era efectuată de către autorităţile locale, ţinându-se cont de posibilităţile economice ale localităţii. S-au înregistrat cazuri în care s-au iscat certuri până la bătaie atât din cauza ostaşilor ruşi, mai ales a cazacilor, cât şi din cauza moldovenilor, de altfel foarte frecvent. Aceştia erau foarte iuţi la mânie, mai ales după un pahar-două de vin. Important este însă faptul că în toate aceste cazuri, soldate chiar cu moartea unor soldaţi, autorităţile luau apărarea populaţiei locale, iar comandamentul rus îi pedepsea pe cei care comiteau fărădelegi faţă de băştinaşi.

De asemenea, s-au înregistrat o mulţime de cazuri în care moldovenii adresau plângeri guvernatorului Basarabiei ca să-i ajute să-şi recapete soţiile fugite cu ofiţerii ruşi.

–      După 1874, anul când s-a adoptat serviciul militar obligatoriu, s-au înregistrat cazuri în care moldovenii ar fi refuzat să se înroleze în armata imperială rusă? Pot fi considerate aceste acte drept un protest împotriva ocupaţiei ţariste?

La 1 ianuarie 1874, în Rusia a fost introdus serviciul militar obligatoriu pentru întreaga populaţie a imperiului, începând cu vârsta de 21 de ani, termenul serviciului fiind de şase ani în serviciul activ şi nouă ani în serviciul de rezervă. Se acordau pe scară largă diferite privilegii, ceea ce reducea cu aproximativ 50% numărul persoanelor înrolate. Imediat după formarea guberniei Basarabia (1873), aceasta a fost inclusă în Districtul Militar Odesa.

Către începutul secolului XX, din Basarabia erau chemaţi anual sub arme aproximativ 5000–8000 de oameni, pe când potenţialul demografic al ţinutului permitea mărirea acestei cifre de trei ori. Sigur că, în linii generale, numărul moldovenilor recrutaţi corespundea procentajului moldovenilor din întreaga Basarabie, adică 56%, conform recensământului din 1897. Reieşind însă din faptul că popoarele conlocuitoare aveau un procentaj mai mare al populaţiei cu studii medii şi superioare şi beneficiau de diferite înlesniri, numărul moldovenilor depăşea cu mult cele 64%.

Eu nu ştiu niciun caz de eschivare a moldovenilor de la serviciul militar. Mai mult, ostaşii din Basarabia îşi satisfăceau serviciul preponderent în unităţile de gardă şi de linie dislocate în Polonia, Ucraina, regiunea Moscovei, Caucaz, Sevastopol şi chiar Basarabia. Militarii moldoveni erau consideraţi de către ofiţeri foarte buni ostaşi. Acelaşi lucru se poate spune şi despre ofiţeri şi generali ai armatei ţariste de origine moldovenească. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este numărul mare al ofiţerilor moldoveni decoraţi cu cea mai înaltă distincţie militară rusă – ordinul militar „Sfântul Gheorghe”. Conform datelor incomplete de care dispunem, pe parcursul întregii existenţe a ordinului „Sfântul Mare Mucenic şi Biruitor Gheorghe”, cu această distincţie au fost decoraţi 83 de basarabeni, dintre care şase persoane au devenit cavaleri ai ordinului „Sfântului Gheorghe”, clasa a treia.

 

–      Autorităţile ruse au întâmpinat probleme în integrarea moldovenilor în armata imperială, ţinând cont de faptul că aceştia nu vorbeau rusa?

În timpul serviciului militar, oricine putea să înveţe rusa. Cu atât mai mult cu cât problema lingvistică era problema ostaşului, şi nu a comandantului, după cum e firesc în orice armată a lumii. De exemplu, românii din Austro-Ungaria erau instruiţi în limba germană, cei din Timocul Bulgar, în bulgară etc.

–      Ce rol a jucat armata ţaristă în formarea supuşilor ţarului sau, mai bine zis, în rusificarea comunităţilor neruse?

Armata, ca organism de stat, are menirea sa, care reiese din cerinţele regulamentare. Problema lingvistică nu ţine de competenţa autorităţilor militare. Comandantului îi este strict necesar ca subalternul să-i înţeleagă ordinele, iar ca mijloc de comunicare poate servi numai limba, cea rusă în cazul armatei ţariste. Ideologia pe care se baza imperiul ţarist era ataşamentul faţa de persoana monarhului, fără deosebire de naţionalitate. Procesele de rusificare erau practicate de către sistemul educaţional, şi nu de armată. Armata era un organism multinaţional în care în prim-plan ieşeau asemenea calităţi precum curajul, măiestria profesională etc. Aceste calităţi şi devotamentul faţă de ţar erau luate în consideraţie, dar nu naţionalitatea. Despre aceasta ne vorbeşte existenţa unui număr foarte mare al reprezentanţilor tuturor naţionalităţilor în ierarhia superioară a armatei ruse.

De exemplu, deşi imamul Şamil era duşman de moarte al ruşilor, aceasta nu l-a împiedicat să-şi facă o carieră frumoasă în calitate de ofiţer rus. Acelaşi lucru se poate spune şi despre moldoveni. Important este faptul că moldovenii erau reprezentaţi în toate genurile de armă, inclusiv în cele care necesitau o pregătire specială, cum ar fi artileria, marina sau aviaţia.

–      Putem vorbi de o politică specială de recrutare aplicată de autorităţile ruse în Basarabia, în cazul în care aceasta ar fi existat, prin ce se deosebea aceasta de celelalte zone geografice ale imperiului?

Sistemul de recrutare în Basarabia era acelaşi ca şi pentru toate popoarele creştine din cadrul Imperiului Rus. Interesant este faptul că în blancurile oficiale de recrutare la rubrica naţionalităţii era inscripţia român (moldovean). Autorităţile oficiale militare ţariste erau mult mai flexibile în acest domeniu decât majoritatea politicienilor de azi. Repet, problema naţională în cadrul armatei nu exista, mai ales la popoarele creştin-ortodoxe, principalul era devotamentul faţă de monarh.

–      Ce rol au jucat unităţile etnice în formarea unei conştiinţe naţionale în timpul Primului Război Mondial?

În cadrul armatei ţariste care a participat la Primul Război Mondial nu au existat unităţi naţionale. Armata era un organism strict centralizat. Aceste unităţi au apărut după revoluţia din februarie 1917, când a început procesul de revoluţionare a armatei. În fruntea proceselor de naţionalizare au fost ucrainenii, acestora le-au urmat moldovenii.

Conform datelor incomplete de care dispunem, pe parcursul întregii existenţe a ordinului „Sfântul Mare Mucenic şi Biruitor Gheorghe”, cu această distincţie au fost decoraţi 83 de basarabeni, dintre care şase persoane au devenit cavaleri ai ordinului „Sfântului Gheorghe”, clasa a treia.

Interviu de Ilie GULCA