„Am iubit ce ne-a fost drag”

CĂSNICIE // „Acest mod de viaţă încerc să-l aplic şi în familia mea, dar nu-mi reuşeşte”

Printre lucrurile ţesute cu lumină din lumea aceasta mare, plină de tot felul de rele, se înscrie şi povestea de dragoste a soţilor Elisabeta şi Dumitru Rotaru din Soroca. Ea, născută în Baxani, Soroca, el – în Logăneşti, Hânceşti.

În vara anului 1953, familia Elizei s-a mutat cu traiul la Soroca. Aşa a dorit capul familiei care a avut întotdeauna respect faţă de oamenii de la oraş, considerându-i mai culţi, mai pregătiţi, mai inteligenţi şi mai moderni. Şi pentru că Eliza era unicul lor copil, a lăsat gospodăria frumoasă de la sat şi şi-a ridicat o căsuţă mică la marginea oraşului, aproape de Podul lui Bechir.

Dumitru a copilărit, împreună cu încă trei fraţi, prin lunci pline cu verdeaţă şi alte frumeseţi ce împodobesc satele noastre. După absolvirea Colegiului de Comerţ din Chişinău, a fost repartizat la muncă în vechiul oraş de pe Nistru.

Cunoştinţa

Era început de septembrie. Eliza învăţa în clasa a X-a. Într-o zi, mama a trimis-o la magazin după zahăr. S-a dus cu un cunoscut care îi aţinea calea de câteva zile. Acela, după ce i-a cumpărat, 200 de grame de bomboane, s-a adresat vânzătorului: „Dumitru, ştiu că e deficit de zahăr, dar poate ţi-a mai rămas vreun kilogram pentru această fată”. Tânărul a privit-o cu un surâs, apoi, întorcându-se către prieten, care era şi prietenul lui, a zis: „Să vină mâine!”.

A doua zi, fata a plecat singură la magazin. A primit acelaşi răspuns: „Vino mâine”. A purtat-o pe drumuri o săptămână, chiar dacă acel kilogram de zahăr fusese rezervat din prima zi. Dumitru s-a îndrăgostit de Eliza. În ziua când i-a dat pachetul cu zahăr, şi-a zis în gând: „Aş da orice ca această fată să fie a mea pentru toată viaţa”. Privirile flăcăului au îmbujurat-o, faţa lui blajină a cucerit-o. S-a întors acasă zburând, neînţelegând ce se petrecea în sufletul ei. O asemenea stare nu mai avuse până atunci.

În acele clipe, i-ar fi plăcut să se plimbe alături de el cu barca pe Nistru sau să colinde pădurile din preajmă. Sufletu-i era plin de fiori, aştepta nerăbdătoare o altă zi când va putea să-l vadă.

Dumitru pleacă în armată

Şi ziua de care era sigură că îi va aduce dezlegarea sentimentelor a venit peste două săptămâni. Într-un amurg, Dumitru, însoţit de prietenul lor comun, a bătut la poarta căsuţei de la marginea oraşului. Venise să o ceară de la părinţi pentru petrecerea în armată care urma să aibă loc peste două zile.

Mama Elizei i-a poftit în casă. Flăcăii tăceau. Prietenul l-a ghiontit: „Zi-i! Ce taci?” „Zi-i tu!”. Gospodina casei, văzându-i aşa sfioşi, le-a zis: „Hai, spuneţi, băieţi, cu ce ocazie aţi venit?”. Dumitru şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus.

Mama a dat acordul cu condiţia ca, la ora 24.00, fata să fie acasă, motivând că are un tată foarte sever şi, dacă nu vine la timp, vai şi amar de capul ei!

În seara stabilită, Dumitru a venit singur la poarta fetei. Mama i-a dat Elizei cel mai frumos prosop, un colac şi câteva stible de busuioc. Ajunşi la căminul în care, din clipă în clipă, trebuia să înceapă petrecerea, Eliza l-a împodobit pe Dumitru cu prosopul, i-a pus un firicel de busuioc în buzunarul de la piept, iar colacul cu buchetul de busuioc l-a înmânat părinţilor lui. Noaptea a trecut pe neobservate ca o adiere de vânt.

De la un dans la altul, de la o şoaptă la alta, cei doi n-au observat când s-a făcut dimineaţă. Mergeau alături pe malul Nistrului spre casa fetei cu inimile tremurând de vrajă şi, totodată, de frica tatălui. Dar, spre marea lor bucurie, tatăl Elizei nu se întorsese încă din deplasarea în care plecase în ajun.

Băiatul şi-a cerut scuze de la mama pentru că nu s-a ţinut de cuvânt, aceasta a zâmbit înţelegătoare, zicându-i: „Nu-ţi fă griji. Totul o să fie bine. Armată uşoară!”. La ieşirea pe portiţă, flăcăul a strâns mâna fetei, apoi i-a şoptit: „Dragă Eliza, dacă poţi, vino peste câteva ore la comisariatul militar.

Vreau să te mai văd o dată înainte de a pleca în armată”.

Scrisori din armată

Însă Eliza nu s-a mai dus la comisariat, a plecat la şcoală. Dumitru a căutat-o cu ochii peste tot. A aşteptat un miracol, dar nu s-a produs. A urcat ultimul în maşina cu recruţi. Luminat de razele bucuriei, bătrânul Dumitru povesteşte: „Eram cu gândul numai la ea. Cum am ajuns în unitatea militară, m-am apucat să-i scriu. Dar nu-i ştiam adresa. Şi atunci, m-am gândit să trimit scrisoarea pe adresa şcolii nr.1 unde ştiam că învaţă.

Îi scriu o scrisoare, două-trei. Niciun răspuns. Nu ştiam ce să cred. Abia într-un târziu, când am primit răspuns, aveam să aflu că toate scrisorile trimise de mine au ajuns pe mâna directorului.

Într-o zi, acesta a chemat-o în biroul său. A întrebat-o pur şi simplu pe cine are în armată şi, după ce i-a răspuns că are mai mulţi verişori, i-a înmânat scrisorile. Nu le citise.”

Aşa a început corespondenţa, plină de dragoste şi dor, ce a durat trei ani. Toate aceste scrisori sunt păstrate cu mare grijă până astăzi. Iată un fragment din prima scrisoare: „Eliza, dragă! Îţi scriu din armată, din oraşul Baranovici, Belarus. În faţa mea se deschide acum un apus de soare nemaipomenit. De ce nu eşti lângă mine, să-l privim împreună?…”

Între timp, Eliza a absolvit colegiul pedagogic şi a fost repartizată în raionul Taraclia. După doi ani de serviciu militar, Dumitru a venit în concediu. Şi-a luat iubita de la Taraclia şi a venit la părinţi ca să-i ceară mâna. „Aşteaptă, băiete, până la demobilizare, că nu dau turcii”, i-a zis tatăl fetei. „Şi dacă până atunci mi-o ia altul? Ce mă fac?”, a răspuns băiatul. Până la urmă, tinerii i-au înduplecat pe părinţi.

Pe 12 ianuarie 1961, şi-au înregistrat căsătoria. La biroul de stare civilă s-au sărutat pentru întâia oară. De sex, nici vorbă. Abia peste un an, după nuntă, au împărţit patul conjugal.

Au îmbătrânit frumos

Imediat după nuntă, au mers împreună să-şi continuie studiile la Universitatea Pedagogică de Stat „Alecu Ruso” din Bălţi. Eliza a ales filologia, iar Dumitru – istoria. Au urmat ani de muncă în aceeaşi şcoală. Plecau împreună la serviciu, se întorceau împreună. Dacă aveau un ou, îl împărţeau, un măr, de asemenea. Nu s-au aşezat niciodată la masă unul fără celălalt. Au locuit în pace şi bună înţelegere cu părinţii până aceştia au plecat la cele veşnice. Când fiul şi fiica, pe rând, s-au căsătorit, tot în casa lor s-au adăpostit.

O casă nu prea mare, cu patru camere şi o bucătărie, în care, un timp, au locuit patru familii: buneii, părinţii şi cei doi copii. Nu s-au rostit cuvinte urâte, înjurături în această casă.

Soţii Rotaru au avut multe momente frumoase în viaţă, dar cel mai luminos li se pare că a fost nunta lor de aur, pregătită în mare taină de cei doi copii.

Dragostea, pecetluirea norocoasă a destinului

Fiica Livia a ales cel mai frumos local din Soroca în care surprizele plăcute s-au ţinut lanţ. Despre mire şi mireasă, a spus: „Părinţii mei îmbătrânesc frumos pentru că au ştiut să iubească frumosul. Ei nu au adunat averi materiale. Mi-au rămas în amintire duminicile petrecute cu ei în sânul naturii, călătoriile. Datorită lor, am vizitat 36 de oraşe din fosta URSS, am mers la munte, la mare. Acest mod de viaţă încerc să-l aplic şi în familia mea, dar nu-mi reuşeşte. Nu pot sta atât de mult cu soţul împreună cum au stat şi stau părinţii mei…”

În seara nunţii lor de aur, s-au citit scrisorile din armată. Spre surprinderea tuturor, după atâţia ani, mireasa ştia pe de rost conţinutul fiecărei scrisori.

Mai bine de 50 de ani, Eliza şi Dumitru Rotaru se bucură împreună de căderea frunzelor, de ninsori şi ploi, de muguri îmbobociţi. Sunt fericiţi că îşi văd copiii realizaţi în oraşul unde s-au îndrăgostit pentru o viaţă întreagă. Se bucură de nepoţi şi strănepoţi. „Care-i secretul acestei relaţii de lungă durată?”, am întrebat. Mi-au răspuns: „Dragostea, pentru amândoi, a fost pecetluirea norocoasă a destinului”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce